Fac parte din categoria aceea de profesionisti care ii nedumereste pe oameni. Nu o data mi s-a intamplat sa vad surprindere si uimire placuta pe fata celor care ma intrebau ce meserie am si le raspundeam: sunt pianista. Li se pare un lucru extraordinar, iesit din comun. Atunci de ce arta noastra le este atat de putin accesibila? Majoritatea covarsitoare a colegilor de breasla transforma raspunsul la aceasta intrebare intr-un sir nesfarsit de jelanii, generate de frustrare, de griji, dar nu cauta solutii, ci asteapta ca altii sa le rezolve problema. In unele tari, aceia pe care ii asteptam se numesc impresari si fac o treaba foarte buna in promovarea muzicii numite "clasice" sau "culte". Aici, impresarii se adapteaza cererii pietii, deci, spun unii, nu sunt interesati de arta noastra. Si iarasi ne intoarcem de unde am plecat si avem toata libertatea sa ne vaicarim pana la pensie.
Acest tip de gandire l-am aplicat si eu un timp, pana am realizat ca, de fapt, sunt un om privilegiat de soarta si cu putin optimism si ceva mai multa organizare, pot sa imi practic meseria cu dragoste si pasiune, iar satisfactiile pe care ea mi le ofera sunt infinite. Iar publicul.....trebuie inmultit. Sunt convinsa ca in Romania sunt mii sau zeci de mii de tineri plictisiti de ragetul plin de decibeli al discotecilor sau ingrijorati de diminuarea capacitatii lor de concentrare, sau de senzatia de tiuit in ureche. Parintii se uita la fel de ingrijorati la alternativele realmente constructive la haosul din scoli; oamenii foarte ocupati, cu succes in cariera vor cauta in curand momente de liniste, lipsite de stressul mobilului sau al internetului.
Deci, daca doriti, urmariti acest blog. Veti avea ce citi si veti putea experimenta un nou tip de distractie: concertele camerale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu